„Suntem o echipă de oameni tineri care am lucrat peste hotare și ne-am întors ACASĂ.
Suntem cu toții rodul acestei țări, și acum credem că ea ne-a făcut pentru că are nevoie de noi.
Ne-am setat intenția de a contribui la mai binele semenilor noștri apropiați prin creare pieselor de mobilier unice, personalizate complet, pe care le facem de la zero, la cel mai înalt standard de calitate de care putem da dovadă.
Credem că suntem aici pentru a evolua, și în fiecare zi ne străduim să facem lucrurile mai bine decât le-am făcut ieri.
Iubim tehnologia și designul de calitate, indiferent de stil.”
Eu sunt Flavius Emanuel Holotescu, fondatorul Holo House și aceasta este povestea mea:
Totul a început în anul 2015, eram încă student la masterul în limba engleză de proiectare a structurilor metalice și compozite din cadrul facultății de Construcții și Arhitectură din Timișoara.
Țin minte că eram în vacanța dintre semestre când mi-am pus cea mai importantă întrebare până atunci: -Dacă ar fi să fiu multi-milionar în euro, eu ce aș face cu viața mea? M-am gândit ca la un moment dat m-oi plictisi de vacanțe de explorat munții și de stat pe plajele insulelor exotice. Și m-aș întoarce acasă. -Și cum i-aș putea servi pe oamenii de acolo, ce aș putea face pentru ei? Aș face obiecte care să le îmbunătățească calitatea vieții îndeplinindu-le nevoile personale specifice în fiecare zi, și le-aș face atât de bine încât lumea să se minuneze de fiecare dată când le vede.
Sunt un tip profund tehnic și de mic am avut o pasiune pentru lumea materială, pentru făcut lucruri care mă făceau nu doar pe mine să mă bucur mai mult de viață dar și pe cei din jurul meu. La 3 ani stăteam zile întregi construiam lego, nu-mi trebuia nimic altceva. După ce am mai crescut puțin am început să fac căbănuțe și locuri de joacă în păduricea din apropierea casei. La 12 ani am făcut greva foamei pentru că mama nu voia să îmi cumpere bormașină (proiectasem o sanie cu schiuri și bormașina era ultimul lucru care mă oprea din finalizarea proiectului). Fiind singur la părinți și crescut doar de mama am făcut o grămadă de lucruri pe lângă casă. Și cumva pasiunea asta de a face lucruri utile și trainice m-a urmărit tot timpul.
Ne întoarcem în vacanța din 2015. Nu știam exact cum să încep, așa că am decis să urmez prima oportunitate care îmi iese în cale. Am vazut un anunț ca festivalul Plai cauta voluntari. Fiind un festival mare, făcut în totalitate de voluntari, am zis ca sigur o să creez lucruri interesante pe acolo. Primul obiect creat a fost un corp de iluminat pentru un vânzător de băuturi, era un scaun prins cu susul în jos pe tavan cu becul scos prin șezut, pe spătarul lui am scris ”relaxează-te, ia un loc”, cumva îndemna lumea să petreacă mai mult timp acolo. Apoi am lucrat în cadrul unei echipe de arhitecți la poarta de acces pentru festival. Era o structură măricică avea 15m lungime și o secțiune de 3x3m. Au fost câteva zile intense și lungi de muncă, chiar și pe ploaie (m-am adaptat îmbrăcându-mă în haine de pescar). Creativitatea și perseverența de care am dat dovadă m-au făcut să fiu remarcat de un artist local, care m-a recomandat unui amic de-al lui ca să îi amenajez clubul. Totul de la zero, proiectare și execuție. Am mai luat 2 voluntari cu care mă împrietenisem la festival și am mai chemat un prieten care avea firmă de electrice (încă o are, dar e mult mai mare acum). Lucrarea a durat mai mult decât am estimat inițial și cei 2 voluntari au plecat. Am rămas singur și am terminat tot, dar cu 3 săptămâni mai târziu. Am fost penalizat serios la plată, dintr-o sumă care oricum era foarte mică. Cumva, atunci, impulsul creației era singurul combustibil de care credeam aveam nevoie, dar remunerarea proastă a muncii mele îmi lăsase cumva un gust amar. Mi-am zis ca trebuie să fac lucruri serioase ca să ajung bine. Nu eram sigur că pasiunea mea va reuși să facă asta. Cum a reînceput școala, am învățat super bine. Mi-am făcut dizertația la Napoli, unde am stat 6 luni, și când am terminat cu masterul aveam a doua cea mai mare medie din an.
La recomandarea unuia dintre profesori, am fost angajat la o companie care se ocupa de managementul proiectelor de construcții mari. Am început cu stadionul unui oraș din apropierea Timișoarei, apoi am fost promovat și am trecut pe construții industriale.
Practic, unde era de făcut sau de extins o fabrică, sau vreun depozit automatizat eram și eu. Supravegheam toata lucrarea de la proiect la finalizarea execuției. Am lucrat in Bruxelles la Brussels inovation centre, apoi la Ribița lângă Deva, apoi în Amiens în Franța, apoi la Londra, apoi în Timișoara, unde am prins și rădacini. După 6 ani voiam să las valiza aia naibii și să rămân acasă. M-am întrebat: -Eu chiar nu pot fi util pentru semenii mei de aici?
Lucram ca manager de proiect la construirea fabricii de biciclete din Timisoara când am obținut primul meu proiect de design de când revenisem în țară. Un bar de narghilea. Iarași totul de la 0. Proiectare, execuție, montaj, tot. Plecam vineri seara din Timișoara, mă întorceam luni dimineața pe șantier. În zilele de sâmbătă și duminică munceam până la 3-4 dimineața. Impulsul creativ era un combustibil atât de bun încât puteam să dorm 3-4 ore tot weekendul. Proiectul a fost un succes, conducând în final la creșterea afacerii clientului meu.
În 2020 mi-am deschis și firma. Am zis să fiu cu acte în regula, contracte, taxele la zi…Și a urmat următorul proiect. Cel mai mare de până atunci. Un club. Cu zona de luat masa (lounge), zona de party, scenă, proiectat ca un briceag swiss army – să facă de toate: club, restaurant, loc de concerte (cu scenă), și loc de evenimente private (la început au fost și nunți). Am făcut toata proiectarea și pentru realizarea obiectelor în mare am avut colaboratori (nu m-am putut abține și la piesele importante am participat cu execuția)
La puțin timp după ce am terminat clubul, am primit prima mea comandă serioasă de mobilier, fix de la investitorii pentru care construiam fabrica de biciclete – mobilierul pentru spațiile de fumat: 18 canapele, 13 măsuțe de cafea și un cuier. Metal și lemn masiv. Fix ce îmi plăcea să fac. Am făcut totul cât am putut eu de bine, și au mai tot urmat comenzi. Mobilier industrial care servea la producția de biciclete.
Construirea fabricii de biciclete a durat 4 ani, a costat trei zeci de milioane de euro, și se întinde pe o suprafață de 26000 de metri pătrați. Supravegheasem tot procesul, de la alegerea firmelor de proiectare, a executanților, la obținerea avizelor și autorizațiilor, la construcție (unde am fost pe șantier în fiecare zi) și în final la utilarea cu structuri și echipamente de producție, când mi-au devenit clienți. A fost ultimul meu proiect unde am lucrat angajat ca manager de proiect. AM decis să îmi urmez mai departe visul și să mă întorc pe bune acasă, în locul unde am crescut, la Brașov.
Ajuns la Brașov, prima oară am făcut mobilier pentru mine (un birou) și am văzut că îmi iese. Nu aveam neapărat experiență dar sunt un tip tehnic de fel, și îmi este ușor să transpun conceptele în proiecte și apoi în realitate. A urmat mobila pentru iubita mea (actuala soție), am proiectat și executat tot apartamentul ei (bucătărie, masa de dining, masuța de cafea, dressingul, dulapul de pe hol și închiderea spațiului tehnic). Apoi i-am proiectat și executat salonul, apoi am început să am clienți în oraș: un magazin din centrul istoric, tot așa proiectat și executat, apoi un apartament în regim hotelier, apoi încă unul petru noi, apoi mobilierul pentru casa unui prieten și tot așa…Bucătării, mese, birouri, biblioteci, paturi, dulapuri, dressinguri, cuiere, obiecte mici, cam toate piesele de mobilier care se pot face pe comandă, exact pe nevoile clientului. Și în scurt timp am ajuns să am nevoie de ajutor și să maresc echipa.
E un sentiment incredibil de fain să vezi că lucrurile pe care le faci aduc valoare reală clienților tăi, și în același timp creezi și parteneriate și locuri de muncă.
Sunt foarte recunoscător pentru că în final am ajuns ACASĂ, unde îmi servesc semenii cu bucurie.